Înțelegi?

– M-am uitat în stânga. Înțelegi? M-am uitat în dreapta. Înțelegi? Și-am traversat. Înțelegi?
– Ămmm… nu, nu și nu.
– Adică?
– Prea complicat pentru mine.
– o_O
– O_o

Citeam, cândva, despre tehnicile de comunicare, iar unul dintre aspecte se referea, și încă se referă, la menținerea atenției interlocutorului prin adresarea unor întrebări de confirmare precum “Înțelegi la ce mă refer?”, “Până aici suntem în regulă?”, “M-am exprimat suficient de coerent?” și altele asemenea. Tehnica este una sănătoasă, care susține dialogul prin aceste intreruperi interogative, lăsând partenerul să completeze, dacă este cazul. Bun. Până aici totul e clar, da? 🙂

Problema apare atunci când cineva, nu dau nume, persoană importantă, scapă de sub control această tehnică, ea devenind un tic verbal agasant-redundant. Personal, l-am observat la cei ce lucrează în vânzări sau la persoane cu oarece complexe care, prin repetarea acestui tic, doresc cumva să stabilească un raport de inegalitate între ei și tine, cel care are probleme de asimilare a informației. Și cu cât informația e mai simplă, cu atât alimentarea egoului se face mai bine.

După ceva propoziții, singurul lucru pe care-l înțelegi în totalitate este că ai treabă oriunde altundeva să faci orice altceva. Înțelegi?

iMorala: Ne înțelegem și noi?

Follow that brânză!

Sunt momente când simți nevoia s-o iei așa… pe câmpii, iar uneori, nefiind câmpii prin zonă, o iei pe văi, mai exact la vale. Filmulețul cu datina de la Gloucestershire merită vizionat de câteva ori, căci sunt atâtea detalii de urmărit: salturi, rostogoliri, contorsionări, grimase, parcă am văzut și un black-out.

Observ la ceva-ndrăzneți că aplică niște tehnici de rostogolit-supraviețuire. Oare cum decurge antrenamentul cuiva care are de gând să-și dea drumul contondent la vale? Pe ce pune accentul? Au voie și concurenți mangă de rupți de beți? Sau ăia trișează, că au alt Dumnezeu, doar al lor?

– Salut! Ești liber diseară? că poate ne dăm la vale, din vârf până-n poale,
– O să doară?
– Un pic pe la umeri, bazin și geoale, Asta dacă ești conștient.
– Pfoaa, ești inconștient.
– Deci sunt pregătit!

 

 

Pipiddi did it!

Doamna Mungiu-Pipiddi a criticat, la TVR1, critcii Vioricăi Dăncilă în felul următor:

Mie nu-mi place cum este înjurată doamna Dăncilă, am mai spus şi spun, bărbaţii nu sunt înjuraţi ca femeile atunci când obţin poziţii şi cei care se simt mândri că se simt superiori ei. Sunt în realitate nişte mizerabili, ăsta-i adevărul. Nu i-am auzit vorbind cu curaj în timpul lui Năstase! Nu auzeai pe niciunul piuind pe aici, iar eu nu puteam să apar la nicio televiziune pentru că, vorba aceea, făceam mare scandal. Acuma, astăzi, sunt toţi extraordinar de bravi, toţi ştiu limba română mai mult ca ea. Dacă m-aş pune eu pe ei cu limba lor română, ar fi toţi în aceeaşi poziţie faţă de mine cum sunt ei faţă de ea. Atunci când se creează haită contra cuiva să nu facem parte din haita asta. Să nu ne mai legăm de fleacuri: de cum vorbeşte lumea, de cum se coafează lumea… Mai ales, legaţi-vă de bărbaţi dacă sunteţi sunteţi aşa bărbaţi

În viață, fiecare dintre noi reușește să lase o primă impresie, fără a cuvânta, fără a gesticula, fără nimic. Pur și simplu, prin fiziognomie, lumina ochilor  sau prezență transmitem parte importantă din ceea ce suntem. Nu mi-a plăcut ce mi-a transmis doamna Alina. Nici prima oară, nici a doua, nicicând. Știu, nici eu nu transmit pe placul tuturor, reușind să irit și involuntar, născând, uneori, ciudate trăiri. Știu, nu mai plouă cu sos pe șaorma că nu are dumneaei votul meu, dar poate se-ntreabă cândva și, în dorința de a-i stăvili foamea de răspuns, întind aici o opinie pe felie.

Pe rând. Continue reading

Nu e băiat rău

“Nu e băiat rău, dar…” și de la “dar” încolo și-ncoace încep a curge calități mai puțin utile și ceva mai mult nocive unei socializări sănătoase, indiferent de context.

Nu e băiat rău, dar… se comportă ca unul, verbal, fizic și ideologic. Scuipă, spumegă, hulește, se isterizează, este irațional și neproductiv, dar… Nu e băiat rău, dar e destul de dificil să-ți dai seama că este altfel. Este, probabil, un drum lung și anevoios să ajungi la bunătatea tipului ăsta care nu e băiat rău și care, de cele mai multe ori, dacă nu mereu, își întemeiază interacțiunile sociale condus de gândul că respectul se câștigă. Și-ntotdeauna este vorba de alții care trebuie să-i câștige lui respectul. Și da, în epoca aceasta intensă, unde fiecare dintre noi pășește rătăcit în propria odisee de (re)descoperire a respectului sincer de sine, mai trebuie să luptăm și pentru a câștiga respectul lui! Și mai interesant este că… mmm cum să zic?… consistența acestui respect este invers proporțională cu efortul depus întru câștigarea sa. Reformulând, orice respect câștigat cu trudă se poate evapora instantaneu la o infimă incompatinilitate. Ce să mai… ființe fine.

Nici fată rea nu este, dar parcă nici bună nu pare a-și dori a fi. E rea de gură, dar parcă nu-ți vine să aștepți să vezi cât de bună-i de faptă. Hulește, dar e suflet bun De ce nu?! că doar spiritul se-nalță pe mantre isterice și iraționale. Ommmmm! Bommmmmbonnnnn! Roz!

Uite-l acolo, este chiar el,
băiatul cel bun, dar paralel
cu bunătatea și alte cele.
Și-a tatuat, deunăzi, pe piele,
un șir cuminte de viorele,
el fiind pur și gingaș ca ele.

Dar uite-o acolo și pe ea, cea
ce zâmbește cu spume la gură,
plină de bunătate și ură.
Nu știu, dom’le, ce-or avea
oamenii de n-o văd cum vrea
ea să fie văzută: fină, pură.

iMorala: Dacă suntem, păi să fim!

Final Space

Din categora “Watch and die before you die” vine ca recomandare “Final Space”, un serial masiv, ca să-ncerc timid a cuprinde-ntr-un cuvânt frumusețea acestuia.

Pilotul surprinde doar ceva elemente ale poveștii, câteva detalii esențiale fiind schimbate în serial. După cum spune și Olan Rogers, această animație dorește, și reușește foarte bine, să provoace durere, de la râs la plâns, într-un melanj aparte, întins pe mai multe planuri și dimensiuni: vizuale, auditive, temporale, emoționale.

Final Space este un serial mult prea bun pentru a-l rata și care, deși s-a lansat la finalul lunii Februarie, a devenit instantaneu un classic cult. Bine, nu e musai să mă crezi, așa că mă poți contrazice liniștit după ce îl vizionezi. Plăcut, zic! 🙂

Liniște!

Nu este liniște. Se troncăne-boncăne. Iar eu mă gândesc a ațipi un pui de somn, de refresh, de 20 30 de minute.

Sunt în pat, analizez sunetele puțin, să văd pe unde-mi așez urechea, respir relaxat, patul îmbie, se aud bătăi de ciocan, dar nu deranjant. În curând sunetele vor trece-n surdină, iar surdina cooperează și le acceptă. Ciocanele par sa se-ndepărteze într-un ritm tribaleneș ce m-adoarme-ntr-un gând de hamac, legat de-un copac și de-un alt copac legat, iar perna mângâie suflul de vis ștrengar-diurn. Continue reading

Parcare

În parcare la o contemplare, iaca apare o mașină cu tot cu șofer. Șoferul parchează mașina astfel încât blochează o cale de acces în parcare.
– Fii amabil, vezi că blochezi drumul de acces.
– Dar eu am venit la sală.
– Înțeleg, dar poți s-o dai mai în spate, să nu blochezi?
– …
– Mai în spate, uite acolo, unde nu deranjezi pe nimeni.
Iubitorul de sală scoate un mormăit neclar și se conformează rugăminților noastre.
– Mulțumesc.

iMorala: Uneori, educația fizică sfidează educația fizic.

Câte? 3! în țeava mea.

Mă bag la duș.
Apa caldă e mai rece, că am dat-o din centrală astfel, de test. Iarnă fiind, ce scoate ajunge modificat, afectat de temperaturi ce se plimbă, există.

Ies din cadă, reglez apa, mă-ntorc în cadă. Crescusem temperatura cu 3 și trebuia să se simtă cu măcar 2. Celsius grade.

Aștept să crească, dar scade. Nu, nu temperatura, ci presiunea. Asadar “Dușul se va închide în câteva zeci de secunde. Bine, nu printr-o comandă, ci printr-un neajuns.  Nem tudomapă.  Iar de la terminarea acestui mesaș s-ar putea să mai ai câteva secunde. Te-ai clătit?”. Mesajul se termină, iar eu încep a mă usca – clătit eram, că-s precaut, trecut. N-am aflat cu cât a crescut apa-n temperatură, dar mai e loc.

iMorala: În general, există secondarea șansei.