Zilele acestea, am dat de Baki, un anime fain în desfășurare, produs de Netflix. L-am găsit din greșeală, căutând nu-mai-știu ce. Am văzut posterul și mi-am zis “eh, un anime cu arte marțiale cu acest poster… ia hai să vedem”, iar cum din unele greșeli apar situații favorabile, mă bucur că am fost suficient de curios să văd despre ce este vorba.
Povestea lui Baki e simplă: nu dorește a fi cel mai puternic luptător, ci doar să-și depășească puțin tatăl, care este cel mai puternic luptător. Destul de clar, nu? 🙂
Seria este una fascinantă din punct de vedere al forței emise și a detaliului, fiind ultima formă la care a ajuns după mult manga, vreo două serii anime și un OVA.
Ca orice anime care se respectă, alternează situații de tensiune maximă, unde doi super luptători cu mină gravă își vorbesc cu voci puternic-vibrante, pentru ca apoi să se-ncleșteze într-un schimb brutal de lovituri, cu situații ilare în care aceiași mastodonți vorbesc pițigăiat și se mișcă prostește.
În plus, seria este presărată cu note asupra stilurilor de arte marțiale, introducându-ne puțin în istoria și filosofia acestora.
Cristina: Dar ce fac ăia? Vorbesc? Nu se băteau?
Eu: Ba da, dar i-a dat cu hipnoză, iar acum ăia de stau pe margine explică ce se-ntâmplă.
Așadar
Btw, Baki, acum, 2018.12.27, intră otrăvit într-o luptă ce are loc odată la 100 de ani. Nu, nu e vorba despre centenarul României, dar tot cu scandal este.
iMorala: Arta șade-n detalii.