Visat

Cândva, am visat că sunt eu.
Privind de dincolo de bine,
de dincolo de rău,
de dincolo de orice omzeu.

Pământul l-am respirat dintr-un plămân,
iar în liniștea încă-necunoscutului
m-am dus cu celălalt plămân.
Nu am putut deloc să amân,
nu am putut nici într-o parte,
dar nici în alta să rămân,
priponit de-un sens de pe o dreaptă
mai veche decât memoria străaștrilor,
într-un plan mai fin
decât planul divin,
într-un etern cumul
de dimensiuni nedimensionate.

Pacea matriceală nu știe prea multe.
De fapt… nu știe nimic.
Și nici nu-i necesar,
pentru că Ea este Totul,
inconștient de infinitatea sa,
dar împăcat cu noțiunea
de a simplu fi.

iMorala: Visele acestea sunt realitățile acelea.

Nu e băiat rău

“Nu e băiat rău, dar…” și de la “dar” încolo și-ncoace încep a curge calități mai puțin utile și ceva mai mult nocive unei socializări sănătoase, indiferent de context.

Nu e băiat rău, dar… se comportă ca unul, verbal, fizic și ideologic. Scuipă, spumegă, hulește, se isterizează, este irațional și neproductiv, dar… Nu e băiat rău, dar e destul de dificil să-ți dai seama că este altfel. Este, probabil, un drum lung și anevoios să ajungi la bunătatea tipului ăsta care nu e băiat rău și care, de cele mai multe ori, dacă nu mereu, își întemeiază interacțiunile sociale condus de gândul că respectul se câștigă. Și-ntotdeauna este vorba de alții care trebuie să-i câștige lui respectul. Și da, în epoca aceasta intensă, unde fiecare dintre noi pășește rătăcit în propria odisee de (re)descoperire a respectului sincer de sine, mai trebuie să luptăm și pentru a câștiga respectul lui! Și mai interesant este că… mmm cum să zic?… consistența acestui respect este invers proporțională cu efortul depus întru câștigarea sa. Reformulând, orice respect câștigat cu trudă se poate evapora instantaneu la o infimă incompatinilitate. Ce să mai… ființe fine. Continue reading