Kudos

De când cu apariția Ilei în viața mea, universul prezentului se desfășoară-ntr-o zonă de îngemănare a nașterii și morții, a trecutului și a viitorului într-un prezent asimptotic, a personalului și comunului și tot așa, regăsindu-mi respirațiile în Alfa și Omega – acum, că am scris, OA (Omega și Alfa) ar fi glăsuirea proaspătului născut, adică trecerea oficială de la Omega la Alfa :).

Răstignit fiind între aceste extreme complementare, am început să fiu iar curios despre natura mea umană, despre statistica manifestării propriului caracter în timp. Parcurgându-mi arhiva blogului trecut, am dat peste o postare din August 2008:

“Acum o săptămână, eram  pe plaja de la Kudos. Abia ne aşezaserăm noi şi hop! apare un individ. Continue reading

La revedere!

De ce “La revedere!”? Cineva mi-a spus că din respect și politețe, dar totuși!

Să mă explic. Multe dintre convorbirile telefonice formale se încheie cu acest “la revedere!”, chiar dacă 1.nu ne-am văzut – pentru a avea logică revederea, iar 2. nu sunt șanse să ne vedem, iar dacă ne vedem, nu ne recunoaștem pentru a ne bucura de (re)vedere. Dacă totuși sunt șanse de întâlnire, de ce să nu ne rezumăm la un simplu “la primăvedere”? Sau poate ne-am văzut deja într-o existență anterioară, iar când ne vom reîntâlni vom avea parte de o epifanie transexistențială. Sau poate acești oameni cred în diluarea intrinsecă până la identificare a continuului spațiu-timp astfel încât noi deja ne-am văzut, ne vedem și ne vom revedea, dar toate acum. Sau poate există un sistem de supraveghere video Bigger-Brother, iar când sun undeva, acel cineva are acces instantaneu la sistemul de supraveghere și mă vede (notă personală: să nu mai vorbesc gol la telefon).

Nu înțeleg exact, însă am cumva impresia că agenda mi-e încărcată cu ceva revederi cu oameni pe care nu i-am văzut vreodată. Dar dacă nu mă duc la revedere, oare m-or suna să-mi reproșeze că m-au așteptat în van?

Și-atunci respectul și politețea pentru ce sunt? că pentru logică nu par a fi, iar cum noi ne dorim ființe raționale, se pare că nici pentru noi, ființele.

iMorala: Te văd, nu te văd, clar te revăd!

Salut

– Salut, eu sunt Alexandru.
– Salut, Alex.
– o_O

Se pare că există o tendință ca atunci când mă prezint  să fiu reperat diminutival. Cumva există o impresie eronată că eu mă recomand cu numele întreg, Alexandru, dintr-o simplă formalitate ce nu mă-ncântă, iar noua cunoștiință, persoana proaspăt întâlnită, simte nevoia să mă salveze.

– Nuuu! Tu te prezinți ca Alexandru din constrangere. tu vrei să fii numit Alex!

Mergând pe-acest fir, de ce sa ne limităm la Alex? De ce nu Ale? (Aleeee! Aleeee! Alee! Alee! Alee!) Sau Al. Îmi pun mască și voi fi un Al mascat. Dar de ce să ne ostenim cu obositoarele consoane? pe care oricum uneori le rătăcești printre dinți aiurea. Hai să ne rezumăm doar la vocale. Continue reading

Înțelegi?

– M-am uitat în stânga. Înțelegi? M-am uitat în dreapta. Înțelegi? Și-am traversat. Înțelegi?
– Ămmm… nu, nu și nu.
– Adică?
– Prea complicat pentru mine.
– o_O
– O_o

Citeam, cândva, despre tehnicile de comunicare, iar unul dintre aspecte se referea, și încă se referă, la menținerea atenției interlocutorului prin adresarea unor întrebări de confirmare precum “Înțelegi la ce mă refer?”, “Până aici suntem în regulă?”, “M-am exprimat suficient de coerent?” și altele asemenea. Tehnica este una sănătoasă, care susține dialogul prin aceste intreruperi interogative, lăsând partenerul să completeze, dacă este cazul. Bun. Până aici totul e clar, da? 🙂 Continue reading

Liniște!

Nu este liniște. Se troncăne-boncăne. Iar eu mă gândesc a ațipi un pui de somn, de refresh, de 20 30 de minute.

Sunt în pat, analizez sunetele puțin, să văd pe unde-mi așez urechea, respir relaxat, patul îmbie, se aud bătăi de ciocan, dar nu deranjant. În curând sunetele vor trece-n surdină, iar surdina cooperează și le acceptă. Ciocanele par sa se-ndepărteze într-un ritm tribaleneș ce m-adoarme-ntr-un gând de hamac, legat de-un copac și de-un alt copac legat, iar perna mângâie suflul de vis ștrengar-diurn. Continue reading