Scări

M-am mutat într-un bloc nou. Fără lift. Drept urmare, urc pe scări, mai ales că stau la etajul 4. Primul patru, ultimul etaj. La-nceput mi-a fost mai greu.

Prima oară.
Am o sacoșă grea-ntr-o mână, iar cealaltă mână e ocupată cu altele. Nu așa grele, dar prezente și ele. Urc, urc, ajung la ușă. Încerc a o deschide, dar stupoare: ușa nu vrea.
– Cum de-ați închis ușa? întreb.
Nu primesc răspuns. Din nou stupoare! Așa că mai încerc ușa. Ușa insistă să nu se deschidă. Privesc în spate și-n loc să nu o văd, văd o scară ce mai urcă spre etajul superior. Cel mai probabil, 4.
– Mă scuzați! mă scuz eu cu voce tare celor ce nu mi-au răspuns la-ntrebare.
Urc și-ajung la 4.

A doua oară.
Acum eram cu fata pe braț. Urc parcă vreo 5 etaje și-mi spun că am ajuns. Împing în clanță, dar nimic.
-Ce!…? rostesc pe întoarcere, gândindu-mă că poate n-am urcat chiar atâtea niveluri pe cât credeam. Nu, nu urcasem. Tot la 3 nimerisem.
– Scuze! mă scuz eu ușii și continui drumul pentru a străbate alte câteva etaje. Pe toate le-am urcat.=

A treia oară.
Urc cu greu niște etaje, cufundat în gânduri și consider că e destul cât am urcat și sigur am ajuns. Fac 3-4 pași de la trepte și mă trezesc scos din gândurile ce-mi fugeau cu mintea și adus în rațiune suficient încât să verific dacă sunt la nivelul corespunzător necesităților mele. Nu, nu eram. Încă.

A patra oară.
Greutăți într-o mână, greutăți în cealaltă. Urc cu elan și determinare. Dau să urc următorul nivel, dar se terminaseră scările. Nu insist.

iMorala: Vrem, nu vrem, ne adaptăm, ba chiar ne depășim.