Nu e băiat rău

“Nu e băiat rău, dar…” și de la “dar” încolo și-ncoace încep a curge calități mai puțin utile și ceva mai mult nocive unei socializări sănătoase, indiferent de context.

Nu e băiat rău, dar… se comportă ca unul, verbal, fizic și ideologic. Scuipă, spumegă, hulește, se isterizează, este irațional și neproductiv, dar… Nu e băiat rău, dar e destul de dificil să-ți dai seama că este altfel. Este, probabil, un drum lung și anevoios să ajungi la bunătatea tipului ăsta care nu e băiat rău și care, de cele mai multe ori, dacă nu mereu, își întemeiază interacțiunile sociale condus de gândul că respectul se câștigă. Și-ntotdeauna este vorba de alții care trebuie să-i câștige lui respectul. Și da, în epoca aceasta intensă, unde fiecare dintre noi pășește rătăcit în propria odisee de (re)descoperire a respectului sincer de sine, mai trebuie să luptăm și pentru a câștiga respectul lui! Și mai interesant este că… mmm cum să zic?… consistența acestui respect este invers proporțională cu efortul depus întru câștigarea sa. Reformulând, orice respect câștigat cu trudă se poate evapora instantaneu la o infimă incompatinilitate. Ce să mai… ființe fine.

Nici fată rea nu este, dar parcă nici bună nu pare a-și dori a fi. E rea de gură, dar parcă nu-ți vine să aștepți să vezi cât de bună-i de faptă. Hulește, dar e suflet bun De ce nu?! că doar spiritul se-nalță pe mantre isterice și iraționale. Ommmmm! Bommmmmbonnnnn! Roz!

Uite-l acolo, este chiar el,
băiatul cel bun, dar paralel
cu bunătatea și alte cele.
Și-a tatuat, deunăzi, pe piele,
un șir cuminte de viorele,
el fiind pur și gingaș ca ele.

Dar uite-o acolo și pe ea, cea
ce zâmbește cu spume la gură,
plină de bunătate și ură.
Nu știu, dom’le, ce-or avea
oamenii de n-o văd cum vrea
ea să fie văzută: fină, pură.

iMorala: Dacă suntem, păi să fim!