Ehh… așa e el

În legătură cu o postare anterioară, “Nu e băiat rău, dar…” implică prezența unor calități pozitive, chiar dacă sunt ascunse sub un maldăr de neplăcere, însă o expresie mai periculoasă este “Ehh… așa e el”. Dar ce s-a întâmplat? Mergea el om bun și liniștit pe o potecă și la un moment dat i-a tăiat calea un blocaj energo-psiholgico-ideologic-daco-illuminato-reptilian, iar din dulceața de om ce era cândva a devenit instantaneu chestia asta neplăcută pe care trebuie s-o accepți din cauza contextului?

Sau cauza se află mult mai adânc poziționată, în copilărie, unde, la retezarea moțului, respectiv fracturarea turtei, au venit ursitoarele ce n-au ajuns la botez și i-au urat vreo două de i-a stat evoluția-n loc. “Ninele, time over! Dac-apucași să crești suficient, bine. Dacă nu, aia e, așa rămâi pe veci. Adio, pa!“

Mno bine, așa e el este în regulă până în momentul în care intră în contradicție cu așa sunt eu, sau cu așa e ea, sau celălalt, sau chiar așa suntem noi, mulți și similari. Iar atunci ce se-ntâmplă? Câștigă cel ce este cel mai așa? Un fel de “care e pe care e”?.

În colțul din stânga îl avem pe Marian, campion indiscutabil la suficiență, care așa este așa, iar în colțul opus îl avem pe Ninel, băiat mare încă de băiețel, că așa e el. Cel puțin așa au zis ursitoarele. Și-ncepe duelul.

– Băăăi, tu știi cine sunt eu?
– Bă, da tu știi ce sunt eu?
– Bă băă, dar tu știi cum sunt eu?
– Băă băă băăă […]

După un schimb lung de replici aproape-repetitive, cei doi (respectiv două, că și femeile așa-s ele) concluzionează că prea așa sunt ei similari și s-ar putea să fie așa-nrudiți, ba chiar să fie gemeni, dacă nu siamezi. Dar când așa sunt eu, toată structura subatomică se metamorfozează după cum așa sunt eu, de-aici și diferențele fizice ce i-au împiedicat să se recunoască instantaneu. Noroc cu dialogul. Care așa este și el, altfel cine știe ce fractură-n planul existenței s-ar fi declanșat!

iMorala: Ești, sunt, dar cum suntem?