scindare de seamă

A trecut și refuriendumul Coaliției pentru Familie.

Despre cei de la CpF puteți afla și singuri cu un search pe net ce agendă au urmat acest gen de mișcări în alte state din zonă, deci n-are rost a mai sublinia intențiile lor trecute și viitoare. Saaau, mai simplu, citiți postarea lui Vlad Stoiculescu dinaintea referendumului și postarea lui Barbu Mateescu de după.  Sunt niște analize suficient de argumentate încât să merite atenția necesară.

Dar tu de ce crezi ce crezi?

Personal, în ultimile săptămâni înaintea respectivului referendum, am fost destul de solicitat de această temă, neputând să mă despart de online și de valul de informații. Probabil această osteneală vine și pe fondul prezenței unor alți factori perturbatori ce-au favorizat direcționarea atenției și emoției din partea mea către acest subiect. Am avut doar vreo două-trei intenții de dialog, lucru ce-mi subliniază că mă mai lepăd și eu de prostie cu timpul, iar aceste intenții au fost unele timide, fără un atac frontal sau insinuări arogante și gratuite.

Am fost curios să văd care sunt argumentele unor oameni ce susțineau DA-ul la referendum, abordând discuția relaxat, înțelegător, curios, căci știam a fi un subiect sensibil. După trei-patru schimburi de replici deja se stabiliseră concluziile incontestabile: sunt un om manipulat, manipulator, neinformat, prost, împotrivă și, asta mi-a plăcut mult, anticrist. Vorbesc de oameni cu care m-am cunoscut personal, am participat la chestii împreună, de aceeași parte a baricadei și, repet, din partea mea numai înțelegere, însă la cea mai mică ezitare a mea să le dau dreptate se declanșa jeghadul. Așadar weeee! Unfriend pe bandă rulantă!

Dar vai! Acest subiect scindează tabere, familii tradiționale, cumetrii!

Scindarea? Presupun că depinde de fiecare în parte ce viziune are asupra scindării. Da, este ceva negativ atunci când din tot se separă elemente utile, folositoare, însă când vorbim despre desprinderea unor componente ambigue în necesitatea lor, mai este scindarea un lucru nedorit sau devine un act necesar?

Problema, din punctul meu de vedere, nu a fost opțiunea exprimată, ci modul cum și-au susținut-o. Fiecare este liber să aleagă calea sa, dar mersul pe această cale nu ar trebui să fie alimentat de învolburări ale rațiunii și de înverșunări ale actelor, fie ele fizice, verbale sau de orice altă natură. Suntem liberi atât timp cât nu afectăm libertatea altora.

Presupun că ați observat cam în ce a constat materialul campaniei electorale, care nu s-a bazat pe o construcție comună a unui viitor, ci pe revenirea la un nivel trecut; nu s-a bazat pe alimentarea pârghiilor necesare pentru instaurarea de la sine a iubirii, atât în familie cât și în afara acesteia , ci pe frica de un dușman foarte apropiat, aflat undeva la centimetri distanță de ceafă, ce respiră feroce de nerăbdător să ne provoace un rău biblic ireversibil.

Dar ce-i corect?

Habar nu am, dar sigur nu mi se pare corectă abordarea radicală a natural/normal correctness-ului, ce dorește ca viitorul să aparțină unor tradiții din trecut, unde evoluția deja s-a finalizat, iar datinile de acum alea de atunci trebuie să fie, dar și asta selectiv, în funcție de dorința Naturalului Suprem, care clar e scris undeva și așa va rămâne pe veci. Amin! Datinile, conform definițieise statornicesc, deci nu-s încremenite de Big-Bang-ul divin în matricea universală, nicio schimbare fiind îngăduită ulterior. Astfel spus, unele tradiții au apărut în timp ce alte tradiții dispăreau, totul fiind într-o continuă schimbare determinată de diverși factori, sociali, culturali, tehnologici, militari etc.

De asemenea, corectă nu mi se pare nici abordarea radicală a  political correctness-ului, ce presupune, din ce reușesc a-nțelege, o abordare protectivă a celor dezavantajați sau discriminați, și astfel, tradiții precum cea a lexicului, de exemplu, trebuie să se adapteze la solicitările celor discriminați pentru ca aceștia să nu se simtă ofensați. Asta și multe altele conduc la asemenea situații grotesc-penibile.

Cumva, cred că aceste curente sunt alimentate de aceeași sursă ce-și dorește câți mai mulți poli de destabilizare și astfel, în loc să investim în construcția unui nivel și viitor comun, suntem ocupați în a impune, dintr-o tabără sau alta, viziunea noastră asupra existenței generale. Fie că vorbim de cutume sau de noi obiceiuri, de semnalat este fervoarea cu care fiecare se consideră deținătorul Adevărului suprem. Cred asta deoarece eu așa aș proceda, dacă acest scop al dezbinării ar fi prezent în fișa postului meu de muncă. Aș sădi și aș hrăni semințele fricii umane până acestea ar prinde rădăcini, iar apoi aș hrăni aparent-soluții la acele frici într-atât de mult încât și aceste soluții să alimenteze, de fapt, alte frici prin simpla lor natură extremă. Știi cum e, dușmanul binelui este mai binele, iar dușmanul fericitului este preafericitul.

Soluții?

Nimic nou, desigur, căci roata este inventată, iar noi doar avem privilegiul și obligația de a o utiliza și perfecționa. Asemenea ideologii radicale de constrângere alimentate de fricile maselor au tot apărut și vor apărea ca manifestare și pe viitor acolo unde găsesc un context prielnic, precum o criză, fie ea socială, economică, politică, de identitate ș.a.m.d. Aceste ideologii nu se sting, ci doar pulsează mai latent în așteptarea cuiva suficient de nefericit pentru a fi în stare să-ncerce a le impune și altora nefericirea sa. Iar acesta are nevoie de răbdare, consecvență și un strop de noroc.

Presupun că singura modalitate de a micșora probabilitatea reiterării unor scenarii izvorâte din asemenea ideologii de-a lungul istoriei, scenarii ce nu au adus chiar bine umanității, este educația.

Închei prin postarea făcută la cald în seara Duminicii referendumului.

Acum întrebarea cea mare este: ce facem după acest referendum?

Învățăm ceva sau… ?

Învățăm să ne alegem mai bine conexiunile și să ni le extindem în zone favorabil-constructive, sau ne exilăm în compania propriilor demoni? Învățăm să gestionăm tensiunile de masă în mod rațional, sau le dăm frâu liber, alimentând astfel vârtejul general? Învățăm că-i musai să ne implicăm fizic, sau boicotăm și asta? Învățăm că oricât de în căcat am fi trebuie să mergem înainte, scopul existenței noastre fiind să depășim condiția contextuală, sau ne resemnăm ? Învățăm să ne gestionăm resursele, sau ne lăsăm pradă valurilor? Învățăm să ne găsim scopul și să ne ancorăm în el, sau cu fiecare adiere de vânt potrivnic ajungem să rătăcim pe câmpii? Învățăm că de multe ori istoria a fost oribilă, dar de mers nu-i de mers decât înainte cu scopul de a rupe ciclicitatea, sau ne deplângem soarta până adormim în lacrimi pentru a avea material de coșmaruri? Învățăm că-s și alți oameni frumoși printre noi, dar trebuie să evoluăm spre aceștia prin propriile acțiuni, sau căutăm la infinit urâtul pentru a-l flegma, doar ca să ne reamintim de superioritatea noastră prin comparație? Învățăm astea și multe altele care ne-ar conduce către un nivel personal care să ne permită a influența plăcut doar prin simpla existență, sau…?

Doar întreb.

iMorala: E bine să conștientizăm extremele pentru a ne defini echilibrul?

blog după ani

Cam după 10 ani m-am reapucat să scriu pe blog 

Îmi place cuvântul și-mi place ce poate face alături de alte cuvinte, reușind să stârnească sau să strunească emoții, să stimuleze imaginația, să declanșeze revelații, să despartă sau să adune. Din câte-mi amintesc, mă bucur de cuvinte în online de prin 1997, când ASL PLS-ul și dickpick-ul își aveau loc de desfășurare  în zona interacțiunilor pe mIRC.

Just troll it, but do it good

Apoi au fost chat-urile web, forumurile, rețelele de socializare pe care le-am frecventat în primul rând pentru dorința de dialog, iar uneori, din interes profesional. Însă undeva-n acest drum s-a strecurat blog-ul. Blog-ul personal e cumva mai intim. Aici nu te banează cineva cu o opinie contradictorie cu opinia ta, iar eu, cum în general eram atras și stimulat de trolling, mi-am luat ban/block cam peste tot.

Când vorbesc de trolling mă refer la ceva mai elevat decât o poziționare de Gică Contra doar de dragul poziționării. Când trollam, mă jucam în căutarea partenerilor de joacă, stimulând discuția într-o zonă comun-accesibilă, că de genii neînțelese e sătulă omenirea. Am învățat asta pe mIRC, unde pe canal e caterincă, ne glumim, ne-o dăm, dar dacă este vorba despre ceva serios, discutăm pe privat. Continue reading

Pogo sau ce?

Mai acum ceva ani, frecventam clubul Fire, în special Sâmbăta. Bere ieftină, playlist identic de-mi reglam ceasul la fix, lume simpatică, decor minimal, vibe friendly, deci context numai bun de deconectare sau conectare.

Într-una din aceste seri, să fi fost puțin trecut de 12, când distracția era în toi, cei prezenți ne-am împărțit în 2-3 pogo-uri, parcă pe Chop Suey. Fiind devreme, pogo-ul era pe safe mode on, adică nimeni nu cade, nu se atacă la față, chestii de bun simț. Era timp și loc pentru astfel de manifestări mai contondente spre dimineață.

În pogo-ul unde eram și eu implicat am simțit o perturbare-n masa mișcândă, vreo 2-3 persoane încruntându-se, lucru ce nu prea era la locul lui. Eeei comedie! Ce se întâmpla? O fătucă stătea-n marginea pogo-ului și le aplica “dansatorilor” lovituri la semiînălțime, iar cum în Fire nu veneai în papuci de plajă, loviturile parșive de bocanc te atingeau pe suflet, nu alta. Continue reading

Sinceritate? Bleah!

“Nu mai spune Bleah!, că nu mai ia”

Context. Ilinca a răcit și tocmai suntem în procesul administrării unui medicament și știi cum e: gust și eu, părintele (sau măcar mă prefac), ca să vadă copilul că nu e singur în suferință.

Iau, gust puțin din doftorie, iar prima reacție este de Bleah!, deoarece are un gust oribil. Cristina și maică-sa: “Nu mai fă așa, că nu mai vrea să-l ia”. Păi cum așa?

În primul rând, i-am mai administrat cu forța tratamentul și cu altă ocazie, deci de luat tot ia – not that fun, but…  Apoi, dacă medicamentul este oribil la gust, de ce să mă prefac că ar fi bun? Mmmm, ce bun e. Îl iau eu pe tot și nu-ți mai las ție. Iar când copilul gustă și observă că nu e chiar yumm-yumm să se-ntrebe dacă ori îmi face plăcere să îl mint ori sunt defect? Nu, mulțumesc. Decât să-mi pună la îndoială calitatea papilelor gustative sau cea de om sincer, mai bine așa. Continue reading

make bulă great again

Acum ceva săptămâni m-a prins nevoia de a-mi mări/schimba bula de social și m-am uitat după fețe noi cu obiceiuri noi. Principalul meu criteriu de selecționare fiind doza de inteligență pe care-o observ în comentariile făcute pe ici-colo.

Da, am avut o perioadă mai altfel, determinată de suprasaturare socială odată cu Românii Sunt Frumoși, care apoi s-a continuat cu frumoasa româncă Ilinca ce ne-a onorat cu prezența, iar parcă acum avem o mică fereastră de respiro, deci de reconfigurare a traseului din mai multe puncte de vedere.

Revenind, în sinea mea egocentrică m-am gândit că oi fi singurul care-a abordat această atitudine socială. Totuși, după cum era de așteptat, există o conștiință comună ce pulsează la unison. Prea fin, uneori, dar dacă ai răbdare, deschidere și memorie, observi anumite detalii. Continue reading

Când sunt obosit sunt prost

Admit liniștit: când sunt obosit sunt prost. Bine, mai sunt și alte situații în care prostia-i la putere-n acțiunile mele, dar hai să nu-ți dezvălui chiar toate ipostazele, să mai rămână informație și pentru alte postări de autoflagelare a  propriei imagini.

Bun, n-am dormit satisfăcător dintr-o cauză sau alta: s-a smiorcăit aia mică, a fost luna prea plină,  am băut sau mâncat ceva nesatisfăcător, m-am lăsat împiedicat de o idee și am zis să-i musai caut o finalizare; în fine, motive se găsesc pentru a dormi doar 2-3 ore-ntr-o noapte.

Dimineața, mă trezesc, fac ceva mișcare, meditez oleacă, mânc, alea-alea și o iau spre munci. Evident, mă refer la zilele lucrătoare sau în cele în care am programate ceva activități matinale, căci de n-aș avea, aș mai dormi puțin și aș fi mai puțin prost.

Ei cum am ieșit pe ușă îmi scad IQ-ul și instinctul de conservare mai ceva decât nivelul de trai sub conducere PSD-istă. Sau FSN-istă, sau PNL-UDMR-PMP-PDL-istă. Sau orice PARTIDUL-istă d-asta de stimabili comuniști. Iaca dovadă! Aseară am dormit 4 ore și deja prostesc a politică cu elan de aprozar. Calmmmm, Obosil-Prostilă! Calmmm! Continue reading

La revedere!

De ce “La revedere!”? Cineva mi-a spus că din respect și politețe, dar totuși!

Să mă explic. Multe dintre convorbirile telefonice formale se încheie cu acest “la revedere!”, chiar dacă 1.nu ne-am văzut – pentru a avea logică revederea, iar 2. nu sunt șanse să ne vedem, iar dacă ne vedem, nu ne recunoaștem pentru a ne bucura de (re)vedere. Dacă totuși sunt șanse de întâlnire, de ce să nu ne rezumăm la un simplu “la primăvedere”? Sau poate ne-am văzut deja într-o existență anterioară, iar când ne vom reîntâlni vom avea parte de o epifanie transexistențială. Sau poate acești oameni cred în diluarea intrinsecă până la identificare a continuului spațiu-timp astfel încât noi deja ne-am văzut, ne vedem și ne vom revedea, dar toate acum. Sau poate există un sistem de supraveghere video Bigger-Brother, iar când sun undeva, acel cineva are acces instantaneu la sistemul de supraveghere și mă vede (notă personală: să nu mai vorbesc gol la telefon).

Nu înțeleg exact, însă am cumva impresia că agenda mi-e încărcată cu ceva revederi cu oameni pe care nu i-am văzut vreodată. Dar dacă nu mă duc la revedere, oare m-or suna să-mi reproșeze că m-au așteptat în van?

Și-atunci respectul și politețea pentru ce sunt? că pentru logică nu par a fi, iar cum noi ne dorim ființe raționale, se pare că nici pentru noi, ființele.

iMorala: Te văd, nu te văd, clar te revăd!

Ehh… așa e el

În legătură cu o postare anterioară, “Nu e băiat rău, dar…” implică prezența unor calități pozitive, chiar dacă sunt ascunse sub un maldăr de neplăcere, însă o expresie mai periculoasă este “Ehh… așa e el”. Dar ce s-a întâmplat? Mergea el om bun și liniștit pe o potecă și la un moment dat i-a tăiat calea un blocaj energo-psiholgico-ideologic-daco-illuminato-reptilian, iar din dulceața de om ce era cândva a devenit instantaneu chestia asta neplăcută pe care trebuie s-o accepți din cauza contextului?

Sau cauza se află mult mai adânc poziționată, în copilărie, unde, la retezarea moțului, respectiv fracturarea turtei, au venit ursitoarele ce n-au ajuns la botez și i-au urat vreo două de i-a stat evoluția-n loc. “Ninele, time over! Dac-apucași să crești suficient, bine. Dacă nu, aia e, așa rămâi pe veci. Adio, pa!Continue reading

Salut

– Salut, eu sunt Alexandru.
– Salut, Alex.
– o_O

Se pare că există o tendință ca atunci când mă prezint  să fiu reperat diminutival. Cumva există o impresie eronată că eu mă recomand cu numele întreg, Alexandru, dintr-o simplă formalitate ce nu mă-ncântă, iar noua cunoștiință, persoana proaspăt întâlnită, simte nevoia să mă salveze.

– Nuuu! Tu te prezinți ca Alexandru din constrangere. tu vrei să fii numit Alex!

Mergând pe-acest fir, de ce sa ne limităm la Alex? De ce nu Ale? (Aleeee! Aleeee! Alee! Alee! Alee!) Sau Al. Îmi pun mască și voi fi un Al mascat. Dar de ce să ne ostenim cu obositoarele consoane? pe care oricum uneori le rătăcești printre dinți aiurea. Hai să ne rezumăm doar la vocale. Continue reading

Scări

M-am mutat într-un bloc nou. Fără lift. Drept urmare, urc pe scări, mai ales că stau la etajul 4. Primul patru, ultimul etaj. La-nceput mi-a fost mai greu.

Prima oară.
Am o sacoșă grea-ntr-o mână, iar cealaltă mână e ocupată cu altele. Nu așa grele, dar prezente și ele. Urc, urc, ajung la ușă. Încerc a o deschide, dar stupoare: ușa nu vrea.
– Cum de-ați închis ușa? întreb.
Nu primesc răspuns. Din nou stupoare! Așa că mai încerc ușa. Ușa insistă să nu se deschidă. Privesc în spate și-n loc să nu o văd, văd o scară ce mai urcă spre etajul superior. Cel mai probabil, 4.
– Mă scuzați! mă scuz eu cu voce tare celor ce nu mi-au răspuns la-ntrebare.
Urc și-ajung la 4.

A doua oară.
Acum eram cu fata pe braț. Urc parcă vreo 5 etaje și-mi spun că am ajuns. Împing în clanță, dar nimic.
-Ce!…? rostesc pe întoarcere, gândindu-mă că poate n-am urcat chiar atâtea niveluri pe cât credeam. Nu, nu urcasem. Tot la 3 nimerisem.
– Scuze! mă scuz eu ușii și continui drumul pentru a străbate alte câteva etaje. Pe toate le-am urcat. Continue reading