Sinceritate? Bleah!

“Nu mai spune Bleah!, că nu mai ia”

Context. Ilinca a răcit și tocmai suntem în procesul administrării unui medicament și știi cum e: gust și eu, părintele (sau măcar mă prefac), ca să vadă copilul că nu e singur în suferință.

Iau, gust puțin din doftorie, iar prima reacție este de Bleah!, deoarece are un gust oribil. Cristina și maică-sa: “Nu mai fă așa, că nu mai vrea să-l ia”. Păi cum așa?

În primul rând, i-am mai administrat cu forța tratamentul și cu altă ocazie, deci de luat tot ia – not that fun, but…  Apoi, dacă medicamentul este oribil la gust, de ce să mă prefac că ar fi bun? Mmmm, ce bun e. Îl iau eu pe tot și nu-ți mai las ție. Iar când copilul gustă și observă că nu e chiar yumm-yumm să se-ntrebe dacă ori îmi face plăcere să îl mint ori sunt defect? Nu, mulțumesc. Decât să-mi pună la îndoială calitatea papilelor gustative sau cea de om sincer, mai bine așa. Continue reading

make bulă great again

Acum ceva săptămâni m-a prins nevoia de a-mi mări/schimba bula de social și m-am uitat după fețe noi cu obiceiuri noi. Principalul meu criteriu de selecționare fiind doza de inteligență pe care-o observ în comentariile făcute pe ici-colo.

Da, am avut o perioadă mai altfel, determinată de suprasaturare socială odată cu Românii Sunt Frumoși, care apoi s-a continuat cu frumoasa româncă Ilinca ce ne-a onorat cu prezența, iar parcă acum avem o mică fereastră de respiro, deci de reconfigurare a traseului din mai multe puncte de vedere.

Revenind, în sinea mea egocentrică m-am gândit că oi fi singurul care-a abordat această atitudine socială. Totuși, după cum era de așteptat, există o conștiință comună ce pulsează la unison. Prea fin, uneori, dar dacă ai răbdare, deschidere și memorie, observi anumite detalii. Continue reading

La revedere!

De ce “La revedere!”? Cineva mi-a spus că din respect și politețe, dar totuși!

Să mă explic. Multe dintre convorbirile telefonice formale se încheie cu acest “la revedere!”, chiar dacă 1.nu ne-am văzut – pentru a avea logică revederea, iar 2. nu sunt șanse să ne vedem, iar dacă ne vedem, nu ne recunoaștem pentru a ne bucura de (re)vedere. Dacă totuși sunt șanse de întâlnire, de ce să nu ne rezumăm la un simplu “la primăvedere”? Sau poate ne-am văzut deja într-o existență anterioară, iar când ne vom reîntâlni vom avea parte de o epifanie transexistențială. Sau poate acești oameni cred în diluarea intrinsecă până la identificare a continuului spațiu-timp astfel încât noi deja ne-am văzut, ne vedem și ne vom revedea, dar toate acum. Sau poate există un sistem de supraveghere video Bigger-Brother, iar când sun undeva, acel cineva are acces instantaneu la sistemul de supraveghere și mă vede (notă personală: să nu mai vorbesc gol la telefon).

Nu înțeleg exact, însă am cumva impresia că agenda mi-e încărcată cu ceva revederi cu oameni pe care nu i-am văzut vreodată. Dar dacă nu mă duc la revedere, oare m-or suna să-mi reproșeze că m-au așteptat în van?

Și-atunci respectul și politețea pentru ce sunt? că pentru logică nu par a fi, iar cum noi ne dorim ființe raționale, se pare că nici pentru noi, ființele.

iMorala: Te văd, nu te văd, clar te revăd!

Salut

– Salut, eu sunt Alexandru.
– Salut, Alex.
– o_O

Se pare că există o tendință ca atunci când mă prezint  să fiu reperat diminutival. Cumva există o impresie eronată că eu mă recomand cu numele întreg, Alexandru, dintr-o simplă formalitate ce nu mă-ncântă, iar noua cunoștiință, persoana proaspăt întâlnită, simte nevoia să mă salveze.

– Nuuu! Tu te prezinți ca Alexandru din constrangere. tu vrei să fii numit Alex!

Mergând pe-acest fir, de ce sa ne limităm la Alex? De ce nu Ale? (Aleeee! Aleeee! Alee! Alee! Alee!) Sau Al. Îmi pun mască și voi fi un Al mascat. Dar de ce să ne ostenim cu obositoarele consoane? pe care oricum uneori le rătăcești printre dinți aiurea. Hai să ne rezumăm doar la vocale. Continue reading

Liniște!

Nu este liniște. Se troncăne-boncăne. Iar eu mă gândesc a ațipi un pui de somn, de refresh, de 20 30 de minute.

Sunt în pat, analizez sunetele puțin, să văd pe unde-mi așez urechea, respir relaxat, patul îmbie, se aud bătăi de ciocan, dar nu deranjant. În curând sunetele vor trece-n surdină, iar surdina cooperează și le acceptă. Ciocanele par sa se-ndepărteze într-un ritm tribaleneș ce m-adoarme-ntr-un gând de hamac, legat de-un copac și de-un alt copac legat, iar perna mângâie suflul de vis ștrengar-diurn. Continue reading

Parcare

În parcare la o contemplare, iaca apare o mașină cu tot cu șofer. Șoferul parchează mașina astfel încât blochează o cale de acces în parcare.
– Fii amabil, vezi că blochezi drumul de acces.
– Dar eu am venit la sală.
– Înțeleg, dar poți s-o dai mai în spate, să nu blochezi?
– …
– Mai în spate, uite acolo, unde nu deranjezi pe nimeni.
Iubitorul de sală scoate un mormăit neclar și se conformează rugăminților noastre.
– Mulțumesc.

iMorala: Uneori, educația fizică sfidează educația fizic.