Liniște!

Nu este liniște. Se troncăne-boncăne. Iar eu mă gândesc a ațipi un pui de somn, de refresh, de 20 30 de minute.

Sunt în pat, analizez sunetele puțin, să văd pe unde-mi așez urechea, respir relaxat, patul îmbie, se aud bătăi de ciocan, dar nu deranjant. În curând sunetele vor trece-n surdină, iar surdina cooperează și le acceptă. Ciocanele par sa se-ndepărteze într-un ritm tribaleneș ce m-adoarme-ntr-un gând de hamac, legat de-un copac și de-un alt copac legat, iar perna mângâie suflul de vis ștrengar-diurn. Continue reading

Parcare

În parcare la o contemplare, iaca apare o mașină cu tot cu șofer. Șoferul parchează mașina astfel încât blochează o cale de acces în parcare.
– Fii amabil, vezi că blochezi drumul de acces.
– Dar eu am venit la sală.
– Înțeleg, dar poți s-o dai mai în spate, să nu blochezi?
– …
– Mai în spate, uite acolo, unde nu deranjezi pe nimeni.
Iubitorul de sală scoate un mormăit neclar și se conformează rugăminților noastre.
– Mulțumesc.

iMorala: Uneori, educația fizică sfidează educația fizic.

Câte? 3! în țeava mea.

Mă bag la duș.
Apa caldă e mai rece, că am dat-o din centrală astfel, de test. Iarnă fiind, ce scoate ajunge modificat, afectat de temperaturi ce se plimbă, există.

Ies din cadă, reglez apa, mă-ntorc în cadă. Crescusem temperatura cu 3 și trebuia să se simtă cu măcar 2. Celsius grade.

Aștept să crească, dar scade. Nu, nu temperatura, ci presiunea. Asadar “Dușul se va închide în câteva zeci de secunde. Bine, nu printr-o comandă, ci printr-un neajuns.  Nem tudomapă.  Iar de la terminarea acestui mesaș s-ar putea să mai ai câteva secunde. Te-ai clătit?”. Mesajul se termină, iar eu încep a mă usca – clătit eram, că-s precaut, trecut. N-am aflat cu cât a crescut apa-n temperatură, dar mai e loc.

iMorala: În general, există secondarea șansei.

Noi vrem pământ!

 

“- Lasă aia! Nu mânca aia! Nu […]! Nici pietre, nici pământ, nici […]!”

E puțin dificil parentingul bazat pe negație. Chiar și pe mine, om mare și vaccinat (“OMG! Vaccinat?!!”), mă bulversează, uneori, nunuisemele astea, d-apăi pe un țânc. Limita pe care-o înțeleg în privința descoperirilor copilului se trasează acolo unde gradul de vătămare depășește ca investiție lecția dedusă. Dacă se rănește mai mult decât este cazul, experimentul cunoașterii ar trebui accesat la un nivel de periculozitate inferior, astfel încât lecția să nu fie surclasată în efecte de traumă.

În poza de mai sus o putem observa pe fiică-mea dându-și cu părerea despre gustul pământului de flori aflat într-unul din ghivecele din parcul “Lumea Copiilor”. Nu, nu e chiar plăcut, și știu acest lucru pentru că am gustat și eu, dar mai devreme, și mi-am revenit în simțirile papilelor gustative pînă să fie făcută această fotografie. Cam nisipos pentru gusturile noastre. Continue reading

Maro?

Cobor scările, iar la parter găsesc următoarea priveliște

Mă-ntorc de la trebi, priveliștea neschimbată. Îmi văd de ale mele și cobor iar cu treabă. Același peisaj, ce s-a păstrat până m-am întors. Ne-am, că acum eram toți trei. Cristina scoate mobilul, face poza de mai sus cu gândul de a da cu shame pe grupul de whatsapp:
– Stai să pun asta pe chat, că nu se poate așa ceva. De azi dimineață e în halul ăsta și ăștia nimic-nimic. Ba au mai lăsat și ușile deschise. Ce nseimțiți.

Ajunsă sus, draga mea soție are o sclipire-nainte de a da cu noroi în nesimțiți și-l sună pe un vecin ce a mutat astăzi niște mobilă, poate-or fi ale sale ambalajele și o fi uitat de ele sau poate are vreo idee, că tot s-a perindat pe scări: Continue reading